Formele de comunicare folosite în societatea contemporană nouă sunt nu numai diverse, dar și complexe. Există tendința uniformizării globale și consecința este că fiecare zonă culturală, etnică, geografică, …. vine cu specificități proprii, care la rândul lor sunt transformate și adaptate pentru o facilizare a înțelegerii mesajului. Diversitstea vine și în contextul folosirii patrimoniului cultural, religios specific și a aducerii lui în actualitate cu mutațiile impuse de societate ori chiar distorsionate în diverse scopuri. Subiectivitatea cu care artistul a preluat elemente din societete, le-a prelucrat conform propriei personalități și le-a redat societății este discutabilă și de aceea permanent se naște intrecarea: ”ce a vrut să spună artistul?”

De cele mai multe ori intuim, dăm conotații ori tâlcuiri personale ideilor artistului. Subiectivismul se amplifică atunci când limbajul este unul restrictiv, așa cum îl întâlnim în artele plastice. Eu, pictorul, vorbesc folosindu-mă de puncte, linii, forme, culori, texturi, structuri compozotionale….. . Toate însumează “tabloul” care în bidimensionalitatea lui ne vorbește nu numai acum, ci își va spune povestea zeci, sute de ani, sau cine știe dacă poate fi pusă o limită a timpului.

Subiectele, sursele de inspirație sunt explorate individual și modalitatea prin care ele sunt valorizate țin pe de o patrte de felul în care artistul transmite și pe de alta modul în care este receptat mesajul de către public.

 

În ceea ce mă privește, eu pictorul am propriile subiecte care mă preocupă și cărora le accord întâietate la studiu în demersul meu artistic. Primul atașament pe care l-am făcut încă din facultate a fost față de lemn, cu structura și valențele pe care le are. Nu a fost greu să descopăr că în incinta țărănească îl regăsim în toate ciclurile lui de viață, într-un firesc și o armonie perfectă. După ce-și sfârșește rodul de arbore, mesteșugarul îi “ croiește” o noua viață; o unealtă, o lingură, un leagăn, o poartă, o casă, ori o jucărie. Chiar dacă ele, obiectele își pierd valoarea utilitară în timp lemnul își continuă drumul, de astă dată ajungând “numai bun de pus pe foc”. Sub această formă de mistuire adună în jurul vetrei familia. O încălzește, îi prepară hrana și de ce nu, îmbie a povesti la gura sobei. Mai departe, ea, cenușa este strânsă cu grijă de gospodina pentru că îi face mare trebuință iarna în zilele cu multă ninsoare pentru a o presara pe potecuța către cotețul cu păsări ori cățel. Astfel cenușa ajunge în pământ unde își dă în continuare rodul, ajutând la hrănirea altui arbore.

Din acest întreg ciclu, m-am oprit în studiul meu la obiectul din incinta căruia țăranul îi împletește foarte frumos trei funcții: cea utilitară cu cea simbolică și estetică. Adică obiectul (el reprezentând toată zestrea din lemn moștenită) frumos, armonios construit și funcțional, este totodată bogat ornamentat cu forme ori simboluri care fac trimitere la permanentizarea prezenței lui Dumnezeu “în toate cele”.

De aici începe călătoria mea artistică. Este punctul din care, cu propriile mele înțelesuri încep să “ țes” (să pictez), folosindu-mă de urzeala deja făcută de țăran, eu adăugând mai multe conotații găsite în Sfânta Evanghelie, făcând apel bineînțeles la talcuirile meșterilor iconari.

 

Written by